“DECEBAL”
libret de operă
I . Uvertura “Dacia”
II. Încoronarea lui Decebal
(Poporul îl întâmpină pe regele
Duras-Diurpaneus cu un “Vivat” solemn)
Duras-Diurpaneus: Solemn în ziua asta,
Pe-acest pământ acum păzit de zeu,
Transmit sortitul sceptru
Pe marele tău drum,
Spre a conduce ţara
Precum făcui şi eu,
Să porţi cu demnitate
Această grea povară,
Dar sfântă precum este
Şi mândră, şi-nţeleaptă.
Îţi dau cu sceptru-acesta
Şi grija...
Pentru ţară.
Zamolxis te priveşte,
Zamolxis te aşteaptă
Să aperi glia noastră
Cu spada şi cuvântul,
Cu sângele tău mândru
Ca marea fără mal
Să ai în pază sfântă
Şi cerul, şi pământul,
Pe tronul ţării sfinte
Azi urcă Decebal.
(Poporul îl întâmpină pe noul rege cu “Vivat”)
Decebal: Eu jur pe-această spadă
Cu care tai văzduhul
Când o învârt în faţa
Vrăjmaşului cel crud,
Eu jur pe frunza verde,
Pe oasele şi duhul
Strămoşilor pe care
Din glie mi-i aud.
Eu jur pe lupii noştri,
Pe care-i poartă steagul,
Pe datina cea sfântă,
Pe tot ce facem noi;
Eu jur să apăr ţara
Şi tot ce dă meleagul
Acestei ţări frumoase
În pace sau război.
N-am să mă cruţ năvalnic,
Precum îmi e porunca,
Din cer Zamolxis vede,
Cu el vedeţi şi voi;
Eu n-am să las vrăjmaşul,
Nu am să-l las s-ajungă
Stăpân pe soarta noastră,
El s-a sdrobi de noi
Precum de stânci se sparge marea.
Eu jur în faţa voastră
Cuprins de-nfiorare
Să fiu cum cere soarta —
Al vostru Decebal.
Jurământul ostaşilor
(Ostaşii trec încolonaţi în faţa noului rege
şi depun jurământ de credinţă regelui şi ţării.)
Avem o ţară şi un rege,
Ostaş şi el de rând cu noi,
Cu el destinul ni-l alegem,
De-i pace bună ori război,
Zamolxis sus ne stă păvază,
Suntem ieşiţi dintr-un pământ
Şi toţi avem acelaşi soare
Precum şi-un singur jurământ.
Avem o sfântă datorie,
Ca munţii noştri dârji să stăm,
Să apărăm această glie
Noi toţi jurăm, noi toţi jurăm,
Noi toţi jurăm!
Monologul lui Zamolxis
(De undeva, de pe o stâncă Zeul Zamolxis,
în iureşul tunetului şi al fulgerelor,
blagosloveşte solemnitatea.)
Voi, cei crescuţi aici din sol
Prin golul timpului cel gol,
Cu visul vostru umpleţi iară,
Trăind acest destin de ţară.
Un cer aveţi şi, dacă-l vreţi,
În nouri trageţi cu săgeţi
Să plouă iar, sau să nu plouă,
Astfel vi-i dată viaţa vouă.
Voi în cuvânt de foc schimbaţi
Sunteţi stăpâni peste Carpaţi
Şi duhul vostru în speranţă
Ca steaua peste munţi se-nalţă;
E-o legătură de cuvânt
Cu-acest albastru gol de vânt
Şi ceru-n el de el vă leagă
Din zbucium sfânt să vă culeagă,
Şi eu ca zeu prin voi nu mor,
Mă nasc şi cresc şi-acelaşi dor
De-a fi de-a pururi mă cuprinde,
Trăind acelaşi timp fierbinte.
Iar voi, nemuritori să fiţi
Prin moarte viaţa v-o trăiţi,
Viteji, murind, vă faceţi parte
De altă viaţă fără moarte.
Duetul: Decebal — Regina
Decebal: Eu cred în ţară, cer aprins
De zorii paşnici liniştiţi.
Regina: În gândul tău de soare nins
Deasupra mândrilor Carpaţi
Regina: Eu cred în braţul tău viteaz
Şi în copiii care cresc.
Decebal: În tot ce stă cu ochiul treaz,
Păzind pământul strămoşesc.
Decebal: Eu cred în tot ce crezi acum,
Tu, soartă bună şi pământ.
Regina: Şi ploaie blândă, vreme, drum,
Şi sfânta vrere din cuvânt.
Decebal şi Regina: Vrem cer albastru, cer senin
Când munţii freamătă sau tac,
Iar pacea ţării e-un destin
Pe-acest pământ cu nume dac.
Aria Reginei
(Toţi cei prezenţi la festivitate sunt pătrunşi de importanţa
celor spuse de noua Regină.)
Regina: Eu reprezint mama,
Regina ca mamă,
Regina ca dor,
Regina ca ţară.
Eu sunt femeia
Şi ce mă-ncojoară
E sufletul ţării.
Ostaşii-vitejii
Stau ca stejarii falnici şi treji,
Somnul nu-i fură, ţara nu doarme,
Se sprijină ţara pe braţe de arme,
Păzind necuprinsul de frunză şi piatră,
Păzind necuprinsul şi focul din vatră
Eu sunt o mamă
Din multele mame,
Multele mame
Cuprinse în una,
Veşnica mamă
Ce veşnic ne-nvaţă:
Dacă murim,
Să murim
În braţe cu viaţa.
Cvartetul: Decebal - Regina - fiica Ninvana - fiul Decebal junior
(Patru texte diferite se interpretează în acelaşi timp.)
Decebal: De sunt ori nu-s întotdeauna
Sunt locul sceptrului pe-acest pământ
De-s Decebal ori altul,
E doar un singur rege
Ce înţelege-o ţară
Şi ţara-l înţelege.
Regina: Eu nu sunt doar regină,
Natură sunt şi soartă,
Prin inima de mamă,
De soră ori soţie.
Istoria cum este
Năvalnică vă poartă,
Să nu vă stîngă nimeni
Din suflet bărbăţia.
Fiica Ninvana:
Iubirea e-o povară,
E-o dulce nebunie,
În ea e viitorul
Prin care-mi strig copiii
Cu-aceleaşi vechi tradiţii
Din care-odinioară
E fapta cea mai sfântă
Să crească pentru ţară.
Fiul Decebal junior:
De credeţi că Zamolxis
Mă cere mesager
Sunt fericit ca nimeni,
Murind să urc spre cer,
Voi duce sus mesajul
Prin jertfa mea fierbinte,
Ca ţara să trăiască
În graniţele-i sfinte.
Dochia şi păstorii
(Preafrumoasa Dochia, fiica din flori a lui Decebal, este adorată de păstori.)
Dochia: Sălbatică pasăre,
Inima zboară,
Ca valul sălbatic
Între zare şi mal.
Sunt fiica din flori
A regelui Decebal.
Luna, luna
Îmi pune cununa,
Din fire de ceaţă
Mi-i rochiţa creaţă.
Păstorii: Dochia, Dochia
Stăpână a munţilor, Dochia,
Cine o cheamă
Şi cine-o cunoaşte,
O, Dochia, O, Dochia,
Îngână munţii.
Dochia: În ţara aceasta
De doruri bătrână
În fiece zi, Aurora mă naşte,
Dar singură sunt între mamă şi ţară
Ca hăul acesta între munte şi munte
Când negura creşte
Şi liniştea toată
Îmi mângâie sufletul,
Fruntea şi ochii.
Păstorii: O, Dochia, o, Dochia,
Prea frumoasă fecioară!
NOCTURNĂ
(Înserează, păstorii aprind focuri, pregătindu-se
de odihna de noapte.Linişte deplină.)
Corul păstorilor: Linişte, linişte,
Linişte lină,
Lină-pelină,
Linişte...
Nişte acorduri
De linişte-ncântă
Tăcerea adâncă
De nimeni înfrântă.
Linişte, linişte,
Lună târzie din margini de ţară
În liniştea sfântă ea vrea să răsară;
Pe frunză s-adună
Picul de rouă
Şi sună argintul
Cu liniştea-n două.
Linişte, linişte
Şi-n astă tăcere
De linişte-n ţară
Inima, inima,
Sfânt se-nfioară.
Tăcere de lună,
Sub lună târzie
Sub lună răsună,
Sub lună răsună.
Linişte...
Linişte...
Linişte...
Actul II.
Aria Ninvanei — fiica lui Decebal,
logodnica aedului Armin
Ninvana: Armin, o, Armin,
Tu, aedul dragostei noastre,
Cânţi luna şi stele, şi cerul senin,
Cânţi ploaia şi fulgul, şi fulgerul
Plin de lumină
Prin nopţile-albastre,
Armin, o, Armin!
Lumină din lună,
Lumină din soare
Cu raza ei blândă ne leagă
Şi-mi vin zilele vieţii
Pe plai carpatin
Cu-a ta izbândire de vis şi cântare.
Armin, o, Armin,
Sărută-mi privirea,
Izvor cristalin!
Armin, o, Armin!
Ia-mă în braţe şi du-mă senin!
Armin, o, Armin,
Dragostea mea,
Armin, o, Armin!
Cântecul lui Armin
Ninvana, Ninvana, Ninvana,
Tu, nume frumos
Al iubirii eterne.
Ninvana, Ninvana, Ninvana,
La picioarele tale timpul s-aşterne.
Şi dragostea mea —
Frumoasă prigoană —
Ca o zăpadă fierbinte
Pe rană s-aşterne.
Izvoarele limpezi
Curg înspre mare,
Noaptea cu ziua
Se-ntrec şi se-alungă
Povestea iubirii, iubirii s-ajungă
Şi morţii, şi vieţii
Cât timpul de mare.
(continuarea Cântecului lui Armin)
Ninvana, Ninvana, Ninvana,
Renaşterea vremii de-a pururi să fie!
Ninvana, Ninvana, Ninvana,
Prin ochii tăi limpezi
Aleargă copiii,
Pământul renaşte,
Renaşte, renaşte,
Taina pe care,
Doar noi o cunoaştem,
Ninvana, Ninvana, Ninvana,
Eşti vis şi poruncă...
Ninvana, Ninvana, Ninvana!
Duetul Armin şi Ninvana
(...şi cununia antică)
Armin: Tu, gingaşă floare,
Ninvana: Tu, soare-răsare,
Armin: Tu, rouă pe lună,
Ninvana: Tu, cântec ce sună
Împreuă: Şi inima strigă
Iubirea s-o frigă
Şi sufletul cântă.
Armin: Eşti dragostea sfântă,
Ninvana: Eşti soarta neînfrântă,
Eşti scutul de pază,
Eşti soarele-rază,
Eşti umbra de stele,
Eşti cerul înaltul,
Eşti văile-acestea.
Armin: Eşti viaţa mea toată,
Eşti frunza de vie,
Ninvana: Îmi eşti bucuria,
Din care copiii
Vor face o ţară
Şi dragostea-i cere
Împreună: Un strigăt suntem...
Şi-o durere,
Cuvântul suntem
Rostit în tăcere
Cu florile-acestea —
O singură vrere.
(curtenii repetă aceste versuri)
Apoi urmează: La mulţi ani,
La mulţi ani!
Mulţi ani trăiască
Armin şi Ninvana,
Armin şi Ninvana!
(Tinerii căsătoriţi sunt împresuraţi cu flori şi înfăşuraţi cu ghirlande de flori. Ei sunt aşezaţi în fotolii de flori, apoi în jurul lor urmează dansuri graţioase mai întâi interpretate de copii, apoi – de zâne-zeiţe, apoi – de ostaşi voinici, şi încheindu-se cu un dans-apoteoză al întregului cor de balet).
Preotul Vezina şi ostaşii
(Dansul plin de lumină şi voie bună este întrerupt de fulgere şi tunetul cerului)
Pr. Vezina: Voi auziţi cum tună cerul?
Când tună cerul — fierbe fierul
Din arma voastră cea vitează
Şi-n cer Zamolxis stă de pază.
Ostaşii: Şi noi aici suntem de pază,
Noi toţi aici suntem de pază,
Păzim această sfântă ţară.
Pr. Vezina: O, fiii mei! Din cer coboară
Chemarea Zeului să fim,
Uniţi în cerul cel divin
Şi noi prin jertfă-i vom trimite
Răspunsul nostru şi-ntrebarea,
Pe care să-l trimitem oare?
Ostaşii: (învălmăşeală mare)
... Pe mine, pe mine, pe mine...
Sunt gata, sunt gata, sunt gata...
Pe mine, pe mine, pe mine...
Vezina: Dar cerul tună, tună, tună...
Ce vrea Zamolxis să ne spună?
Din toţi trimitem numai unul
Oricând cu noi şi jertfa este,
Şi jertfa ne cunoaşte...
Ostaşii: Cu jertfa-n sânge
Toţi ne naştem!
(Aici Decebal, prin gest, arată la fiul său,
care va fi adus jertfă.)
Monologul fiului lui Decebal
şi al ostaşilor
Fiul: Norocul, totuşi, a căzut pe mine
Ostaşii: Eşti cel mai cel!
Fiul: Sunt cel mai cel ca voi,
Noi toţi suntem şi ştiţi prea bine
Că nu ştim calea înapoi.
Ostaşii: Să nu ştim calea înapoi!
Fiul: Aici, la noi, la Sarmizegetusa
E-o fericire — să te naşti, să mori.
În vatra noastră nu se stinge spuza
Ca flăcările-albastre pe comori.
Ostaşii: Ca flăcările-albastre pe comori.
Fiul: Vă-mbrăţişez ca nimeni niciodată
Cum numai dacii noştri ştiu
Să moară pân-la unul,
Să se bată, murind oricine
Să rămână viu.
Ostaşii: Murind oricine să rămână viu.
Fiul: Deci, altă viaţă dincolo de moarte,
Prin moarte toţi nemuritori,
Zamolxis, Zeule, tu, de departe,
Blagosloveşte-ne
Să fim nemuritori!
Ostaşii împreună cu fiul şi cei prezenţi:
Zamolxis, Zeule, tu de departe
Blagosloveşte-ne
Să fim nemuritori...
Aria lui Decebal
O, ţară străbună,
Frumoasa mea Dacie,
Unde ţi-s munţii
Cu-amurguri de pace?
Cu văile toate
Bogate de turme,
Păscând liniştite,
Nimic sa le curme
Paşnicul clopot...
Frumoasa mea, Dacie,
Deodată cerul,
Cerul,
Ce e cu cerul?
Se surpă
Şi dă ca marea
În clocot.
Zamolxis, Zamolxis!
Taci? De ce taci?
Au dacii tăi,
Nu mai sunt daci?
Cerul tună, munţii tună,
Fulgerul tună, detună.
Dacia, Dacia
E cuprinsă-n furtună.
Cine şi de ce
Se răzbună pe noi,
Trimiţându-ne
Război?
Tot ce rămâne
În ţara noastră străbună
E pentru ea să murim,
Să murim în picioare
Cu sabia-n mână!
Dialogul: Traian-Decebal
(Sunete îngrozitoare de săbii)
Poporul: (înspăimântat):
Traian, Traian, Traian!!!
(Apare Traian în splendoarea sa de împărat.)
Traian: Acum să-mi dai răspuns, rege viteaz, Decebal!
Decebal: La Sarmizegetusa în templele rotunde
Străinul, de pătrunde, plăteşte după lege.
Întoarce-te, Traiane, aice sunt eu rege
Ca un însemn al soartei!
Traian: Sfârşitul ţi-i fatal!
Decebal: Dar nu mă tem de moarte!
Traian: Ştiu bine, Decebal!
Te vreau un bun vasal.
Acesta e destinul,
Îl port cu mine-n gând.
Supune-te!!!
E timpul!!!
Decebal: Dar nu va fi nicicând,
Mândria mea-i o spadă!
Traian: Tăria mea — la fel.
Din două o să cadă, a ta!
Eşti mic în faţa Romei!
Decebal: Aici nu-i nimeni mic,
Un cer de sus ne vede.
Traian: Vei fi învins de mine!
Decebal: Ucis, dar nu învins... (se sinucide.)
Poporul (îngrozit):
Decebal! Decebal! Decebal!
(Apoi urmează un Lamento cu text latin, drept dovadă că dacii
cunoşteau latina. Toţi ingenunchează.
În lumina torţelor sună muzica funerară
în deplângerea regelui iubit).
Monologul lui Decebal în faţa istoriei.
(Se interpretează de după culise,
fiind amplificată puternic vocea lui Decebal.)
Decebal: Fierbea în noi un dor nebun, nebun de moarte,
Pe care l-am avut şi care va rămâne,
Şi fulgere căzând din cer, în loc de monumente,
Ne-au înălţat pentru trufia noastră dacă,
Parcă ştiind că viitorul n-o să tacă
Şi glas va da de-aceste vremuri violente,
Violente, violente!
La Sarmizegetusa
Eu suntu-mi sinucisul,
Nu-mi fie victimă
Mândria niciodată,
Aprins am fost ades
Şi prea ne-nduplecată
Încăt şi până-acum
În clocot ni-i abisul!
Poporul: Noi ne-am bătut cu propriul destin —
Aşa cum n-a mai ştiut vreo altă
Trufasă vitejie
Şi-am fost aduşi cu toată vijelia
Să fim urcaţi ne-nvinşi la Roma
În Columnă!
(Aici în centrul scenei este ridicată Columna
Traiană — document al vitejiei ostaşilor daci!)
Final
IMN PĂMÂNTULUI DAC
Din tragica luptă
Pe viaţă şi moarte
Aici, pe pământul carpatic bătrân,
Se născu o baladă —
Poporul român,
Care porni prin furtuni mai departe,
Fie să-şi fie pe soartă stăpân
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai.
Asta ni-i istoria-n zbor
Scrisă cu lacrimi şi dor,
Cu vârf de sabie-aprins
Un cântec prea trist,
Prea trist şi aprins,
Frumos şi numai al nostru.
...Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai...
(Cortina)
